Creierul uman si iluminarea spirituala

Jill Bolte Taylor a beneficiat de o sansă de cercetare pe care putini cercetători ai creierului si-ar dori-o: a avut un puternic accident vascular cerebral si a observat cum functiile creierului său - miscare, vorbire, constiinta sinelui - s-au oprit una câte una. O poveste extraordinară.

Dacă ati văzut vreodată creierul unui om e evident că cele două emisfere sunt în întregime separate una de cealaltă. Si v-am adus un creier uman adevărat. Asadar acesta este un creier uman veritabil.

Aceasta este partea frontală a creierului, partea din spate cu măduva spinării atârnând si acesta este modul în care ar fi pozitionat în interiorul capului meu. Si dacă vă uitati la creier, este evident că cele două cortexuri cerebrale sunt absolut delimitate unul de celălalt. Pentru aceia dintre voi care înteleg computerele, emisfera noastră dreaptă functionează ca un procesor paralel în timp ce emisfera stângă are o functionalitate similară unuia în serie. Cele două emisfere comunică între ele prin corpul calos, care este alcătuit din aproximativ 300 de milioane de axoni. Dar în afară de aceasta, cele două emisfere sunt complet separate. Deoarece ele procesează informatiile în moduri diferite fiecare dintre emisferele noastre se gândeste la lucruri diferite, le pasă de lucruri diferite, si, îndrăznesc să afirm că au personalităti foarte diferite.

Scuzati-mă. Multumesc. Mi-a făcut plăcere. (Asistentul: Si mie.)

Emisfera noastră dreaptă este dedicată momentului prezent. Totul este „aici si acum”. Emisfera noastră dreaptă gândeste în imagini si are un mod de a învăta kinestezic prin miscarea corpurilor noastre. Informatia, în formă de energie, izvorăste simultan prin toate sistemele noastre senzoriale si apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent despre cum miroase prezentul si ce gust are, cum îl simtim si cum sună. Sunt o fiintă de energie conectată la energia care mă înconjoară prin constiinta emisferei mele drepte. Suntem fiinte de energie, conectati unul la celălalt prin constiinta emisferelor noastre drepte, formând o singură familie: umanitatea. Si aici, acum, suntem frati si surori pe această planetă aflându-ne aici pentru a face lumea un loc mai bun. Si în acest moment suntem perfecti, suntem completi si frumosi.

În schimb emisfera mea stângă - emisfera noastră stângă - este un loc cu totul diferit. Emisfera noastră stângă gândeste liniar si metodic. Emisfera noastră stângă se axează pe trecut si pe viitor. Emisfera noastră stângă este concepută de asa natură încât să preia acel imens colaj care constituie momentul prezent si să aleagă detalii, alte detalii si mai multe detalii despre aceste detalii. Apoi le asază pe categorii si organizează toate aceste informatii, le asociază cu tot ceea ce am învătat în trecut si proiectează în viitor toate posibilitătile. Si emisfera noastră stângă gândeste în termeni lingvistici. Este acel taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine si lumea mea interioară cu cea exterioară. Este acea voce micută care îmi spune „Hei, să-ti aduci aminte să cumperi banane când te întorci acasă. Am nevoie de ele mâine dimineată.”

Este acea inteligentă calculată care-mi aminteste când trebuie să-mi spăl rufele. Dar probabil cel mai important aspect este că e acea voce măruntă care-mi spune „Eu sunt. Eu sunt.” Si imediat ce emisfera mea stângă îmi spune „Eu sunt” mă izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu si desprins de voi. Si aceasta a fost portiunea din creier pe care am pierdut-o în dimineata în care am avut accidentul cerebral.

În dimineata accidentului, m-am trezit cu o durere puternică dinapoia ochiului stâng. Si era acel gen de durere - o durere întepătoare - pe care o simti atunci când musti dintr-o înghetată. Si mă apuca - si apoi mă lasa. Si iarăsi mă apuca - si din nou mă lasa. Si era ceva foarte neobisnuit pentru mine să simt orice fel de durere, asa că m-am gândit: foarte bine, o să-mi încep programul obisnuit.

Asadar m-am ridicat din pat si am sărit pe aparatul de exercitii cardio care este un aparat complet de exercitii pentru întreg corpul. Si exersând la această masinărie, realizez că mâinile mele arată ca niste ghiare primitive înclestate de bara aparatului. Si m-am gândit „Asta-i foarte ciudat.” Si am privit în jos spre corpul meu si m-am gândit ”Uau, sunt o chestie care arată bizar.” Si era de parcă constiinta mea alunecase din starea normală de percepere a realitătii, în care sunt persoana de pe aparat care trăieste experienta, într-un spatiu ezoteric în care mă privesc pe mine având această experientă.

Si totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu făcea altceva decât să se înrăutătească. Asa că am coborât de pe aparat si păsesc pe podeaua camerei de zi, si constientizez că totul în interiorul corpului meu s-a încetinit. Si fiecare pas este foarte rigid si foarte calculat. Ritmul meu nu este deloc fluid si există o constrângere în spatiul perceptiilor, asa că sunt concentrată doar pe sistemele interne. Si stau în baie, pregătită să intru la dus si chiar aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subtire spunând „Bun, voi, muschii, trebuie să vă contractati. Voi, muschilor, relaxati-vă”

Si apoi îmi pierd echilibrul si mă sprijin de perete. Si privind în jos la mâna mea îmi dau seama că nu mai sunt în stare să stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde încep si unde mă termin, deoarece atomii si moleculele mâinii mele s-au întrepătruns cu atomii si moleculele peretelui. Si tot ce mai puteam percepe era această energie - energie.

Si m-am întrebat „Ce-i în neregulă cu mine? Ce se întâmplă?” Si în acea clipă, trăncăneala din creier - taifasul din emisfera stângă a creierului meu - s-a oprit cu totul. De parcă cineva ar fi luat o telecomandă si ar fi apăsat butonul 'mut'. Liniste absolută. Si în primă fază am fost socată, găsindu-mă în interiorul unei minti tăcute. Dar am fost imediat fermecată de grandoarea energiei care mă înconjura. Si deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simtit imensă si în expansiune. M-am simtit unită cu toată energia aceea si era frumos acolo.

Apoi dintr-o dată emisfera mea stângă revine pe fir si îmi spune „Hei! Avem o problemă! Avem o problemă! Trebuie să primim ajutor.” Si eu „Aah! Am o problemă. Am o problemă.” Si e ceva de genul „Bun. OK. Am o problemă.”

Dar imediat sunt trasă înapoi în exterior în constientizare - si cu drag mă refer la acest spatiu ca la Țara Tra La La. Dar era frumos acolo. Imaginati-vă cum ar fi să vă deconectati cu totul de la vorbăraia propriului creier, cea care vă conectează cu lumea exterioară.

Asa că iată-mă în acest spatiu iar slujba mea - si orice stres în legătură cu ea - nu mai exista. M-am simtit usoară. Imaginati-vă: toate legăturile cu lumea exterioară si orice factori de stres legati de ea - nu mai existau. Am simtit o senzatie de pace interioară. Imaginati-vă cum ar fi să pierdeti 37 de ani de bagaj emotional! (Râsete) O! Am simtit euforie. Euforia. Era minunat.

Si apoi, din nou, emisfera stângă intră pe fir si zice „Hei! Trebuie să te concentrezi. Trebuie să cerem ajutor.” Si eu mă gândesc „Trebuie să cer ajutor. Trebuie să mă concentrez.” Asa că ies de la dus si în mod mecanic mă îmbrac si umblu prin apartament, gândindu-mă „Trebuie să ajung la serviciu. Trebuie să ajung la serviciu Pot să conduc? Pot să conduc?

Si în acel moment bratul drept mi-a paralizat de tot. Atunci am înteles „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!”

Si următorul lucru pe care mi-l spune creierul e „Uau! Asta e foarte tare.” (Râsete) „Asta-i foarte tare! Câti cercetători ai creierului au ocazia să-si studieze creierul din interior spre exterior?” (Râsete)

Si apoi îmi trece prin minte: „Dar eu sunt o femeie foarte ocupată!” (Râsete) „N-am timp acum pentru un atac cerebral!”

Asa că îmi zic „Bun, nu pot să opresc desfăsurarea accidentului cerebral asa c-o să-i aloc o săptămână sau două si apoi mă întorc la programul meu normal. Trebuie să sun după ajutor. Trebuie să sun la serviciu.” Nu-mi puteam aminti numărul de la serviciu. dar mi-am adus aminte că în birou aveam o carte de vizită cu numărul meu pe ea. Asa că m-am dus în birou si am scos un teanc de cărti de vizită gros de 8 centimetri. Si mă uit la cartea de vizită de deasupra si desi pot să văd clar cu ochii mintii cum arată cartea mea de vizită nu pot să spun dacă e aceea sau nu pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli. Si pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului si cu pixelii simbolurilor, si chiar nu puteam să fac diferenta. Si apoi am asteptat până ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate. Iar în acel moment, am fost capabilă să mă lipesc la loc de realitatea normală si să spun nu-i asta cartea de vizită... nu-i asta... nu-i asta. Si mi-a luat 45 de minute ca să parcurg 2 centimetri în interiorul teancului de cărti de vizită. În acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce în ce mai mare în emisfera mea stângă. Nu înteleg numerele. Nu înteleg telefonul dar e singurul plan pe care îl am. Asa că iau telefonul si-l pun aici. Iau cartea de vizită si o pun aici si încerc să potrivesc forma îmbârligăturii de pe cartea de vizită cu forma îmbârligăturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec înapoi în Țara Tra La La si când mă întorc nu mai tin minte dacă formasem deja acele cifre. Asa că a trebuit să-mi controlez bratul paralizat ca pe un bustean si să acopăr cifrele pe măsură ce le apăsam astfel ca atunci când mă întorceam la realitatea normală să pot să spun „Da, am format deja această cifră.”

Până la urmă am reusit să formez întreg numărul si ascult la telefon si colegul meu ridică receptorul si îmi spune „Ham ham ham ham.” (Râsete) Si mă gândesc ”O, doamne, ăsta parcă-i un Golden Retriever!”

Asa că îi zic - foarte clar la mine în cap, îi zic: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” Si ce iese pe gură este „Ham ham ham ham.” Mă gândesc „O, doamne, parcă-s un Golden Retriever!” Asa că nu puteam sti - nu aveam de unde sti că nu puteam vorbi sau întelege un limbaj până ce am încercat. Însă el întelege că am nevoie de ajutor si îmi trimite ajutor.

Si putin mai târziu, sunt plimbată într-o ambulantă de la un spital prin tot Bostonul până la General Hospital Si m-am strâns în pozitie fetală într-un mic glob. Si ca un balon din care iese ultima gură de aer, întocmai ca dintr-un balon am simtit cum se ridică energia din mine - am simtit că spiritul meu se predă.

Si în acel moment am stiu că nu mai sunt eu coregrafa vietii mele. Si fie doctorii îmi salvează trupul si îmi acordă o a doua sansă la viată, fie acesta era poate momentul trecerii mele.

Când m-am trezit ceva mai târziu în aceeasi după-masă, am fost mirată să descopăr că încă sunt în viată. Când am simtit spiritul predându-se mi-am luat rămas-bun de la viată. Si acum mintea mea era suspendată între două planuri ale realitătii foarte diferite. Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale îi simteam ca pe o durere pură. Lumina îmi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau atât de puternice si haotice încât nu puteam să separ o voce de zgomotul de fundal, si nu-mi doream altceva decât să evadez. Deoarece nu-mi puteam identifica pozitia corpului în spatiu, mă simteam imensă si în expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticlă. Si spiritul meu se înălta liber, ca o balenă uriasă plutind într-o mare de euforie tăcută. Nirvana. Găsisem Nirvana. Si îmi amintesc că mă gândeam că nu există nici o cale prin care să fiu în stare să strâng sinele meu imens înapoi în acest corp minuscul.

Dar am constientizat „Sunt vie! Încă sunt vie si am descoperit Nirvana. Si dacă am descoperit Nirvana si încă sunt vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.” Si mi-am închipuit o lume plină cu oameni frumosi, pasnici, plini de compasiune si iubitori care stiu că pot pătrunde în acest spatiu în orice clipă. Si că ei pot alege în mod deliberat să păsească în emisfera dreaptă sau în cea stângă si să găsească această pace. Si apoi am înteles ce cadou urias ar putea fi această experientă, ce atac de iluminare ar putea reprezenta în legătură cu modul în care ne trăim vietile. Si asta m-a motivat să-mi revin.

La două săptămâni si jumătate după hemoragie, chirurgii m-au operat si mi-au înlăturat un cheag de sânge de mărimea unei mingi de golf care apăsa pe centrii lingvistici. Aici sunt împreună cu mama mea care este un adevărat înger în viata mea. Mi-au trebuit opt ani ca să-mi revin în totalitate.

Asadar cine suntem noi? Suntem forta vitală a universului, cu dexteritate manuală si două minti cognitive. Si avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine suntem si cum vrem să ne pozitionăm în lume. Aici si acum, pot păsi în constiinta emisferei mele drepte, unde suntem. Sunt forta vitală a universului. Sunt forta vitală a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care îmi dau formă, împreună cu tot ceea ce există. Sau, pot alege să păsesc în constiinta emisferei mele stângi, unde devin un individ singular, compact. Izolat de curgere izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuală, specialistă în neuroanatomie. Acestea sunt „noi” din interiorul meu. Ce ati alege voi? Pe care alegeti? Si în ce moment? Cred că cu cât petrecem mai mult timp alegând să rulăm circuitele unei păci interioare adânci oferite de emisfera dreaptă, cu atât vom proiecta mai multă pace în lume si cu atât mai pasnică va deveni planeta noastră.

Si m-am gândit că aceasta e o idee care merită răspândită.